Raportorul Special pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului al Consiliului pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite, Prof. Philip Alston, a criticat recent^[i] în declarația sa de la sfârșitul misiunii din România eforturile statului român în privința combaterii sărăciei și deprivării materiale. Dincolo de cifrele despre de rata sărăciei, rata deprivării materiale, rata analfabetismului în rândul tinerilor sau despre eforturile financiare publice dedicate diferitelor domenii sociale, Raportorul a adus în discuție natura politică a diferitelor intervenții și măsuri menite a combate sărăcia. Mesajul central al discursului a fost acela că autoritățile publice românești marginalizează complet problematica sărăciei, precum și efectele de durată ale sărăciei, mai ales pentru copii și tineri. Împărtășim acest mesaj, precum și recomandările formulate de Raportor.

Introducerea de față și cele patru analize care o urmează pornesc de la premisa că nu putem avea politici mai eficiente pentru combaterea sărăciei atâta timp cât nu înțelegem felul în care autoritățile publice conceptualizează și măsoară sărăcia și cum intervin pentru a o combate. Astfel, Georgiana Runceanu explică (1) cum măsoară și conceptualizează autoritățile publice române sărăcia și (2) felul în care măsurile anti-sărăcie pot (sau nu) să „reducă” ceva legat de sărăcie și de ce (nu). Aceste analize, realizate înaintea discursului raportorului, aduc în discuție mai multe dintre problemele semnalate de acesta, în speță înțelegerea superficială a fenomenului sărăciei și deprivării materiale din România și inadecvarea intervențiilor – mai ales sub formă de beneficii în bani – pentru combaterea acestora.